„Steagul e România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudorile muncitorului. El este familia, casa în care s-au născut parinții și unde se vor naște copiii voștri. Steagul e întotdeauna trecutul, prezentul și viitorul tării: întreaga istorie a României”
(Alexandru Ioan Cuza)
Căutând în izvoarele antice informațiile despre daco-geți, strămoșii poporului român, ajungem ușor la mitologie. Istoricul Herodot, care explica descendența mitologică a acestui popor, furnizează cele mai vechi și interesante știri despre istoria, moravurile și religia lui. Dacii se credeau nemuritori și se socoteau urmașii fiilor lui Hercule. Geograful și istoricul grec Strabon menționa că numele străvechi al dacilor, care se pierdea în negura vremurilor ear DAI sau DAV, adică lup, sau cei care se aseamănă cu lupii. Astfel, întreaga simbolistică pe care dacii au impus-o antichității a fost înțeleasă de contemporanii lor sub semnul „lupului”, care a întruchipat fidel o conștiință de neam străvechi și războinic. Basoreliefurile dăltuite de pe Columna lui Traian demonstrează cât de prețuite erau simbolurile și însemnele militare de către strămoșii poporului român. Între acestea lupul, care a primit o semnificație cu totul specială, întruchipând însăși obârșia totemică a neamului geto-dacic, aflat sub protecția unei divinități proprii, imprima luptătorilor credința în victorie și în nemurire. Zamolxis, divinitatea supremă în religia acestui popor, zeul cerului și al nemuririi, al cărui chip era veșnic învăluit în nori, într-un permanent mister, își ascundea înfățișarea în tot ceea ce era legat de cultul și numele său.
Potrivit unei reguli magice prin care se reprezenta principiul divinității, dacii au adus divinitatea alaturi de ei, sub forma unui „balaur zburator” căruia i-au pus un cap de lup. Astfel, legatura simbolică între daci, ca popor războinic, și protectorul lor, era întruchipată de stindard, reprezentat prin acest balaur cu cap de lup. Steagul ca balaur (dragonul), alături de cultul cerbului și de cavalerii gemeni purtători de dragon reprezintă un simbol caracteristic întragului neam tracic. Considerat de unii istorici drept un simbol heraldic oriental dragonul, alaturi de cuțitul incovoiat (sica) sintetizează imaginea alegorică a acestui mare neam care s-a născut și s-a afirmat „sub semnul ploilor”. Steagul, lz fel de vechi ca numele tracilor, i-a însoțit permanent în luptă pe luptătorii băștinași de la Carpați, Dunăre și Mare.
Este cert însăcă acest semn heraldic a fost preluat oficial de către romani, în urma cuceririi Daciei și a dislocării, în afara hotarelor ei, a unui număr mare de daci. Columna lui Traian a făcut nemuritor stindardul dacilor.
Cele „trei culori” ale drapelului românesc reprezintă o moștenire veche, originea lor aflându-se chair în culorile stindardului cu balaur, creat de daci și preluat apoi de romani, între semnele militare ale imperiului.
„Curcubeul” stindardului (balaurului) pe care dacii l-au purtat în lupta împotriva sciților, persanilor, macedonenilor, romanilor ori a popoarelor migratoare care au asaltat pământul vechii Dacii și-a extins spectrul său peste întreaga Europă fărâmițată în state medievale, după destrămarea Imperiului Roman. Privind acest curcubeu, din a cărui cromatică ieșeau în evidență culorile roșu, galben și albastru, arcuite peste o lume plnă de credințe, superstiții și suferințe, dacii și-au întărit credința în nemurire, care le-a dat puterea să lupte în spiritul lui Zamolxis, ascuns în norii uriași, sub forma unui balaur amenințător.
Prin intermediul goților, „balaurul zburător” a cutreierat încă o dată Europa și a ajuns în extremitatea sud-vestică a continentului, pe pământul Spaniei, sub același „sigiliu”, al Romei: „semnul lupului”. „Balaurul” zburător dacic, devenit „dragon” sub sigiliul Romei, a început să fie înlocuit, ca stindard, odată cu adoptarea noii religii. În noile condiții care au permis creștinarea dacilor/daco-romanilor, romanilor, dragonul a primit semnificația simbolică a „răului”, devenind antipodul simbolul creștin, crucea.
În anul 535, împăratul Constantin cel Mare a înființat provincia iustiniană Prima, care cuprindea Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea de la sud de Dunăre, precum și două dintre cetățile recent înființate în stânga Dunării (Recidava, adică Arcidava sau Varadia, din Banat, și Litterata – Lederata). Stema acestei provincii locuite de urmașii dacilor romanizați a preluat cele trei culori: roșu, galben și albastru, dispunse de la dreapta la stânga. „Urcarea” celor trei culori în stema ultimelor două provincii dacice, care cuprindea teritorii pe ambele maluri ale Dunării, unite în vremea împăratului Iustinian, reprezintă o continuate de simboluri preluate din spiritualitatea dacică, precum și simbolul refacerii unității tuturor ținuturilor locuite de urmașii dacilor romanizați, românii. „Curcubeul” din stema acestor privincii dacice reunite s-a arcuit între timp peste Carpați, Dunăre și Mare, ca simbol al renașterii speranței, al virtuților eroice ale neamului românesc, confirmându-i și întărindu-i dreptul la nemurire. Cele trei culori au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea au fost culorile etniei și ale pământului din spațiul carpato-danubiano-pontic, conservate prin tradiție și impuse de obicieul pământului.
Stindardul călușarilor, așa cum îl cunoaștem astăzi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor descris de Arian spre mijlocul secolului al doilea. Culorile lui, roșu, galben și albastru, au fost păstratenealterate, peste secole, de generațiile de cete de feciori, însoțind întreaga istorie zbuciumată a poporului român.
Utilizarea preferențială a celor trei culori- roșu, galben și albastru – se constată documentar la începutul secolului al XV-lea în cărțile bisericești, în manuscrise și apoi în cărțile tipărite, în țesături, broderii și picturi.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în Țara Românească și Moldova cele trei culori apar tot mai des în documentele emise în cancelariilem domnești. Sub domniile lui Radu Mihnea, Matei Basarab, vasile Lupu, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu se observă o adevărată explozie a folosirii celor trei culori.
A doua etapă în istoria tricolorului începe cu prezența culorilor naționale pe primul drapel propriu-zis al României, în timpul Adunării Norodului de la Revoluția din 1821 a lui Tudor Vladimirescu. Anul revoluționar 1848 a constituit un nou prilej de exprimare a voinței suverane a românilor pentru cele trei culori naționale – roșu, galben și albastru. Prima dată, tricolorul românesc a fost înfățișat public în acel an revoluționar la Paris, prin aceasta manifestându-se și dorința de unire cu Transilvania.
Legea din 1872 pentru modificarea stemei României menținea tricolorul ca in 1866. Tricolorul era dispus vertical: albastru, galben, roșu. Pe galben, la mijloc, se afla stema țării. Pentru a fi recunoscut în dreptul internațional, ca simbol al independenței și al unității depline al națiunii, tricolorul românesc mai avea de parcurs două etape decisive: participarea României la Războiul de Independență 1877-1878 și înfăptuirea Marii Uniri din 1918, care a însemnat desăvârșirea unității politice a națiunii române.
Drapelul tricolor a simbolizat totdeuana idealul de unitate națională. El a fluturat biruitor în perioada premergătoare și până la reconstituirea României Mari – 1 Decembrie 1918 – , data de la care a devenit în sfârșit simbolul unității și independenței tuturor românilor. La 30 decembrie 1947 a fost instaurată Republica Populară Română. Heraldica tradițională a suportat o serie de modificări: a fost creată o stemă națională nouă, iar acvilele drapelului au fost inlocuite cu ogive. Pe 21 decembrie 1991 a intrat în vigoare noua Constituția a României, în care, la art. 12, „Simboluri naționale” se prevede „Drapelul României este incolor: culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare , începând de la lance: albastru, galben, roșu.” În acel moment s-a omis faptul că drapelul României fără stemă se confundă cu drapelul statului african Ciad, stat al cărui drapel are aceleași culori – roșu, galben și albastru – și aceeași așezare a lor față de hampă, dar dispuse înmărimi inegale. În prezent există o serie de inițiative legislative și intervenții cu privire la inserarea stemei pe drapel.
Tricolorul românesc roșu, galben și albastru se constituie astfel într-un arc peste timp, al unității și sufletului românesc. Drapelul a fost, erste și nu va înceta să fie simbolul românismului și al României. El reprezintă unitatea, independența și tăria românilor, alături de istoria și credința lor. Pentru toate acestea, tricolorului trebuie să i se acorde onorul permanent și să fie păstrat cu sfințenie.
Noua adresa de contact a colegiului CNM „A. I. Cuza” este: