#ZiuaCulturiiNaționale – 171 de ani de la nașterea marelui poet

S-au scris multe despre Eminescu şi în diferite împrejurări. Literatura de studii eminesciene, ediţiile critice şi populare ale operelor sale sunt nenumărate.

MIHAI  EMINESCU (1850 – 1889)

Ultimul vlăstar al Eminovicilor, a văzut lumina zilei la Botoşani, în zorii lui 15 ianuarie   1850. Mihai Eminescu era al şaptelea din cei unsprezece copii zămisliţi de soţii Eminovici: Raluca (Ralu) şi Gheorghe (Gheorghieş). Trăgându-se din răzeşti de viţă veche, părinţii nu erau nici tare bogaţi, dar nici săraci lipiţi pământului. Mihai Eminescu avea ,,părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţa smolită”, cum declara căminarul Gheorghe Eminovici în formele de paşaport. După ce învăţase primele două clase, pe apucate, fie la Pensionul din Botoşani, fie cu un dascăl de limbă germană, iată-l pe copilul de 8 ani, în septembrie 1858, trecând cu tatăl graniţa Moldovei de Sus şi intrând în lumea ceva mai civilizată a Bucovinei. Copilul Mihai Eminescu începe  şcoala sub privegherea distinsului erudit Aron Pumnul, care-i va oferi discipolului de la Ipoteşti, din graiul şi biblioteca sa, cea dintâi hranã spirituală. Dorul de mamã, de casã, de naturã îl determinã pe Mihai Eminescu sã fugã singur, pe jos, la Ipoteşti. În prima clasă secundară de la Liceul german (1860-1861) învaţă trainic, ca-n şcoala primară. Dascăl la gramatică şi literatura română îi era cărturarul Aron Pumnu. Preocupat de latura umanistă a studiului, neglijase alte discipline obligatorii, precum matematica, fapt pentru care este declarat repetent.

În iarna lui 1861-1862 rămânând în urmă cu lecţiile şi primind note rele, Mihai fuge iarăşi de la şcoală. O ia pe jos spre ,,carantina” Mihăileni, adică spre vamă. Trece graniţa în România, ascuns într-o căruţă de marfă, îndreptându-se cu frică spre Ipoteşti. Ştia că îl aşteaptă biciul neiertător al tatei. Aşa a şi fost! Tăinuit o vreme de buna mamă Raluca, aceasta nu-l poate ascunde prea mult. Toţi cei pe care i-a cunoscut au povestit, peste ani, în ce stare jalnică ajunsese ciudatul călător cu ochi negri scânteietori, cu voce groasă de bărbat, păr mare retezat. Revenit la Bucureşti, din toamna lui 1868 până în vara lui 1869 este ,,sufleur II şi copist” la Teatrul Naţional. Cunoaşte în profunzime arta dramatică şi continuă asiduu să scrie versuri, deşi publică puţin. La 16 decembrie 1872, trenul îl duce din Moldova, la Berlin, unde se înscrie la Universitatea Humboldt, ca student obişnuit, deoarece aici nu li se cerea străinilor de la început certificatul de terminare a liceului, ca la Viena. Devine revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, calitate în care inspectează 152 de şcoli, în perioada 1875 – primăvara lui 1876.

În bojdeuca din Ţicău, poetul a locuit, mai întâi, când era revizor şcolar, dar şi mai apoi, în multe rânduri. Mihai Eminescu l-a îndemnat pe Ion Creangă să pună pe hârtie poveştile, povestirile, amintirile din copilărie. La 28 de ani, Eminescu e la Bucureşti, în căutarea altor senzații. Două inimi rămân la Iaşi: Veronica Micle şi Ion Creangă. În octombrie 1878 Eminescu e numit redactor al ziarului Timpul. Acum este timpul capodoperelor: poemul de căpătâi Luceafărul, Scrisorile (cinci la număr) şi  Doina, care-i determină pe contemporanii săi să-l considere cel mai mare poet al românilor, geniu poetic, rege al poeziei …

Eminescu a trăit 39 de ani, însă de fapt şi-a încheiat opera la 33 de ani, când boala l-a lovit necruţător. Dimineaţă, la 15 iunie 1889,  a fost găsit fără suflare, trecut în univers. Peste două zile, a fost înmormântat la Bellu, cu onoruri naţionale. ,,Îngerul blond”, Veronica Micle, la 3 august acelaşi an, şi-a pus capăt zilelor, înghiţind arsenic, la mănăstirea Văratec. În ultima zi  a aceluiaşi an trist, când copiii îi cântau colinde la fereastra din Ţicău, se prăpădea şi bietul Ion Creangă.

„Mihai Eminescu (1850-1889) este cel mai mare poet al romanilor, este poetul nepereche, dar aceastǎ constatare unanimă nu ne împiedicǎ sǎ vedem dimensiunile reale ale personalitǎţii şi geniului sǎu, care depǎşesc statutul de poet de geniu. Dacǎ i-am cerceta şi analiza întreaga operǎ, de la cele mai mici poezii, mari poeme, basme, nuvele şi alte lucrări în prozǎ, pâna la acele articole pe care le-a publicat în presa românǎ, articole în care criticǎ diverse aspecte ale civilizaţiei româneşti, i-am putea fǎuri şi titlul de mare istoric al românilor.”  (Mihai Eminescu, Publicisticǎ. Referiri istorice si istoriografice. Chişinau, Cartea Moldovenească, 1990 (citatul aparţine lui Nicolae Iorga, 1934 şi apare pe prima paginǎ a carţii de mai sus)

Articol scris de prof. dr. Mirela Savin

BIBLIOGRAFIE:

Călinescu, George,  Viaţa lui Mihai Eminescu, editura Eminescu, 1979.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, editura SemnE, 2003.